Si augur augurem... (lat. „Dacă un augur (vede) un augur...”) – reflecție a lui Cato, consemnată de Cicero în De divinatione (tratatul despre divinație, II, 24). Augurii (vezi la litera A) erau la romani preoții care pretindeau că pot prezice viitorul după auspicii (zborul și cîntecul păsărilor) sau după haruspicii (anumite semne din măruntaiele animalelor). Prezicerile augurilor precedau toate hotărîrile importante și toate actele de stat. În tratatul De divinatione (o istorie a credințelor populare și a pătrunderii lor în aparatul de stat) Cicero spune cu privire la auguri: „Dintre lucrurile pe care le prezic, cîte se realizează? Și cînd se realizează, cum s-ar putea dovedi că nu e o întîmplare, un hazard?” După ce arată că Cezar ar fi pierdut bătălia din Africa dacă i-ar fi ascultat pe auguri, Cicero adaugă: „Pot să enumăr multe exemple de preziceri care nu s-au realizat. Ba dimpotrivă, au avut efect contrar”. Augurii, deși cunoșteau acest adevăr mai bine decît toți, jurau totuși, la preluarea slujbei, să nu dezvăluie „secretul” puterii lor de divinație. De aceea – precizează Cicero – s-au răspîndit la Roma vorbele lui Cato: cînd un augur se întîlnea cu alt augur, nu se putea abține să nu rîdă. Acesta-i sensul expresiei, care e folosită pentru a indica sau a demasca pe mincinoși, farisei, înșelători, mistificatori et eiusdem farinae. (vezi). LIT.